Misterele Mării Negre
- Pornind chiar de la imaginea ei - mare întunecată, ameninţătoare şi furioasă - Marea Neagră are o zestre mitologică extrem de bogată, care îi leagă trecutul de Potopul lui Noe, de Atlantida, de făpturi legendare, precum Sirenele, Vidrele ori Sorbul Mării. Poveşti vechi de sute de ani, care au incitat, deopotrivă, interesul învăţaţilor antici, dar şi al istoricilor de azi -
Marea moartă şi marea vie
Numele Mării Negre este învăluit în legendă. Ea a fost botezată aşa în secolul al XV-lea, datorită furtunilor violente care o bântuiau şi care se stârneau din senin. Turcii îi spuneau "Karadeniz", "Marea întunecată din miazănoapte", poate şi din cauza înfrângerilor pe care le-au suferit de-a lungul istoriei, cu flota lor de corăbii, la fel de temute ca uraganele apelor. Marele om de ştiinţă român Grigore Antipa spunea despre Marea Neagră că este "unică", în sensul că ea reprezintă, de fapt, două mări suprapuse, una vie şi una moartă. Odată cu creşterea salinităţii mării (legenda spune că datorită Potopului biblic, care ar fi legat tot de ea), speciile de vieţuitoare mai rezistente au continuat să trăiască în zonele cu apă mai dulce, aflate în apropiere de gurile de vărsare ale Dunării, în timp ce animalele care nu s-au putut adapta au murit şi, în lipsa curenţilor verticali, s-au depus pe fundul mării şi s-au descompus, fapt care a generat un consum mare de oxigen. În prezent, în adâncurile Mării Negre nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care face ca apele de pe fund să rămână moarte, fiind locuite doar de bacterii anaerobe. Între cele două straturi ale mării nu există deloc interacţiune, ea fiind, în continuare, formată din două părţi, una vie şi una moartă. În plus, lipsa oxigenului din adâncuri face şi ca navele scufundate acolo să fie perfect conservate.
Marea Neagră adăposteşte aproximativ 160 de specii de vieţuitoare foarte rare, dintre care unele aflate pe cale de dispariţie, cum ar fi zărganul, nisetrul, steaua de mare, păstruga, crabul de piatră, tonul, marsuinul, foca de Kaliakra, rândunica de mare. Tot în legătură cu Marea Neagră, există o teorie care susţine că depozitele de hidrogen sulfurat din adâncuri ar putea acţiona la un moment dat ca o bombă, producând catastrofe naturale, dar riscul ca acest lucru să se producă este foarte mic. În schimb, Marea Neagră este cunoscută pentru riscul real de producere de valuri uriaşe, aşa cum se întâmpla şi pe vremea navigatorilor turci. În luna martie a anului 1901, în zona Şabla, s-a produs un cutremur de 7,2 grade pe scala Richter, care a dus la formarea de valuri tsunami în regiunea Mangalia.
Potopul şi Arca lui Noe
Una din cele mai incitante legende ale Mării Negre este legată de Potopul biblic. Luând în considerare apropierea dintre Muntele Ararat şi Marea Neagră, există cercetători care susţin ipoteza că rămăşiţele arheologice ale Arcei lui Noe sunt localizate undeva în această mare. La ţărmul Mării Negre, în vecinătatea oraşului rusesc Ghelendjik, mai există un munte care poartă numele de Ararat. În această zonă s-ar fi refugiat oamenii şi animalele care au supravieţuit Potopului biblic. În Vechiul Testament, Muntele Ararat este descris ca fiind punctul terminus al călătoriei lui Noe, în arca lui. Descrierea conţine şi amănuntul că muntele se scufunda în aşa-numitul "Lac Negru", despre care unii cercetători şi arheologi susţin că ar fi devenit, de fapt, Marea Neagră. Fiind o zonă depresionară, acolo s-ar fi format un lac mare, cu apă dulce, care a ajuns să fie, în timp, Marea Neagră.
Teoria este susţinută şi de informaţii ştiinţifice cu referire la un Potop, care s-ar fi petrecut în realitate, cândva la sfârşitul erei glaciare. Atunci, Marea Mediterană s-ar fi revărsat peste un istm devenit mai târziu strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Alte aspecte care susţin această teorie îl reprezintă şi fundul atipic al Mării Negre, care prezintă terase de plaje întinse mult spre larg, precum şi salinitatea foarte scăzută a apei. Între descoperirile recente făcute de arheologi experţi în scufundări, pe fundul Mării Negre, se află şi urmele unor cetăţi înghiţite de ape, lucru care face, din nou, trimitere la ipoteza unui cataclism petrecut în timpurile străvechi.
Sanctuarul zeului Poseidon
Conform mitologiei greceşti, zeiţa Thetis l-a rugat pe zeul mării, Poseidon, să ridice o insulă în Marea Neagră pentru eroul războiului troian, fiul ei, Ahile. Menţionată pentru prima dată în anul 777 î.e.n., aceasta ar fi fost Insula Şerpilor. Arctinos din Milet are un poem epic despre războiul troian, în care menţionează faptul că rămăşiţele pământeşti ale lui Patrocle şi ale lui Ahile ar fi fost aduse de Thetis în această regiune şi aşezate, spre păstrare şi venerare, într-un sanctuar. Alte surse precizează însă că adevăratul stăpân al Insulei Şerpilor era, de fapt, zeul Poseidon, stăpânul apelor, în cinstea căruia fusese ridicat pe insulă un altar. În urma unor săpături făcute în secolul al XIX-lea, pe insulă au fost descoperite, într-adevăr, ruinele unui templu pătrat, de dimensiuni foarte mari, o latură a acestuia măsurând 29,8 metri. Blocurile mari de piatră ale zidurilor fuseseră fasonate din calcar, pentru a avea culoarea albă. Construcţia avea numeroase camere, dintre care una era destinată sacrificiilor şi ofrandelor oferite în onoarea lui Poseidon, iar o alta, era destinată ritualului oracolului. Marii "raportori" ai antichităţii, Strabon, Ovidius şi Ptolemaios, menţionează toţi acest templu în scrierile lor, notând că geţii pontici respectau zona ca pe un loc sacru.
Poarta spre lumea de dincolo
În celebra sa lucrare "Naturalis Historiae", Plinius vorbeşte despre o populaţie aflată la gurile Dunării, care purta numele de "cattuzi", "cei captivi", "cei vrăjiţi, fermecaţi, blestemaţi". Unul dintre numele vechi ale Insulei Şerpilor era "Leuke", Insula "Albă", la greci, în vreme ce la geţi, numele semnifica posibil "legătura" cu lumea de dincolo. Insula Şerpilor nu putea fi locuită din pricina lipsei surselor de apă potabilă. Conform relatărilor locuitorilor din Dobrogea şi din Bugeac, Insula Şerpilor era o poartă de trecere spre lumea de dincolo, populată de fiinţe ce aveau puteri supranaturale. Tot acolo, pe insulă, se credea că există "Sorbul Pământului" şi "Bradul Zânelor", un arbore uriaş ce putea ajunge să îşi întindă ramurile şi să treacă în cealaltă lume. În accepţiunea lui străveche, numele de Insula Şerpilor făcea referire, de fapt, la balauri sau zmei, după cum sugerează şi numele ucrainean al locului: "Ostriv Zmiinii", "Ostrovul zmeilor".
Sorbul Mării Negre şi faraoancele
Despre "Sorbul Pământului" şi "Sorbul Mării" se spunea că ar fi nişte făpturi bizare, care vieţuiau în apă, având solzi strălucitori ca peştii. Legenda spune că dintre toţi Sorbii Mărilor, Sorbul Mării Negre ar fi cel mai mare, rolul lui fiind acela de a înghiţi din apă, din timp în timp, pentru a nu o lăsa să se reverse asupra pământului. Atunci când Sorbul Mării este foarte însetat, se spune că urmează o perioadă de secetă. În plus, pentru a-şi potoli setea cea mare, Sorbul Mării bea uneori şi din apele râurilor, cu tot cu broaşte, pe care le scuipă apoi afară, sub forma binecunoscutelor ploi cu broaşte.
Aşa cum îi stă bine oricărei mări, nici Marea Neagră nu este lipsită de poveşti despre sirene. În mitologia românească, sirenele şi tritonii sunt numiţi "faraoance" şi "faraoni", nişte făpturi care stau în mare, fără să se arate în timpul zilelor lucrătoare, dar ies la suprafaţă la sfârşit de săptămână, atunci când în tradiţia populară se crede că şi marea se odihneşte. Unde ies sirene, se zice că în apă apar trei dungi, prima roşie, a doua galbenă şi a treia albastră. Ele ies la suprafaţa apei în grupuri, ţinându-se de mâini şi cântând, pentru a-i vrăji pe cei care le ascultă. Cei care aud glasul faraoancelor pot fi vrăjiţi de ele, aruncându-se în apă, unde îşi găsesc sfârşitul prin înec. Vrăjilor faraoancelor le pot rezista doar oamenii cinstiţi, care le ţin minte cântările şi le pot reproduce când se întorc de pe mare. Sirenele ies din apă foarte rar. În general, ele vin pe ţărm primăvara, când este mai cald şi se joacă în nisip, cu scoici şi nestemate culese de pe fundul mării. Dacă un om încearcă să se apropie de ele, sirenele se sperie şi se întorc repede, înapoi în mare, dar uneori îşi uită pe mal pietrele preţioase, pe care le-au avut cu ele.
O altă fiinţă supranaturală din zona Mării Negre este Vidra, numită şi Iuda, un duh maritim, despre care se spune ca sălăşluieşte pe fundul mării. Acesta are acolo un uriaş palat, de o frumuseţe nemaivăzută, unde îşi duce traiul şi domneşte peste toată Împărăţia Peştilor, care animează sălile palatului, supunându-i-se conducătorului absolut. Cât despre palat, acesta ar fi fost construit în cel mai adânc loc din mare, care poartă numele de Vidros.
Atlantida din Marea Neagră
O teorie, la fel de răspândită ca aceea legată de Potop, susţine că Atlantida ar fi fost localizată în Marea Neagră şi că Insula Şerpilor ar fi o mică bucată rămasă din vechiul continent dispărut. Cu ajutorul vizualizării topografiei subacvatice, Google Ocean a ajutat un inginer britanic să cerceteze stratul aflat imediat sub fundul Mării Negre, descoperind o reţea de străzi perfect conturate, care nu puteau fi făcute decât de mâna omului. Specialiştii britanici afirmă că dovezi mai importante ar putea fi descoperite în apropierea coastelor României.
Arca Lui Noe
În "Dialogurile" sale, Platon descrie civilizaţia înfloritoare care popula Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul pierdut avea o câmpie fertilă, cu canale transversale şi un munte nu foarte înalt, şanţuri de apă legate prin tuneluri şi poduri, două izvoare - unul cu apă caldă şi unul cu apă rece - care ţâşneau din muntele principal, temple, cazarme, un hipodrom, săli de gimnastică şi un majestuos palat regal. În perioada ei înfloritoare, Atlantida era şi o temută forţă militară, cu 1.200 de corăbii de război şi 10.000 de care de luptă, toate sub conducerea regelui Evenor. Împreună cu regina sa, Leucipe, ei au avut o fată, pe nume Clito, care a devenit, conform legendei, soţia lui Poseidon. Fiului cel mare, Atlant, Poseidon i-a dat în stăpânire regiunea bogată centrală a Atlantidei, întinsă pe 160.000 kmp. În urma unor mari cutremure şi inundaţii, Atlantida s-a scufundat în mare într-o singură zi, şi de atunci a tot fost căutată de numeroşi istorici şi arheologi, apărând chiar "atlantologia", ştiinţa care se ocupă de teoriile privitoare la acest continent. Una din aceste teorii susţine că Atlantida s-ar fi
scufundat în marea cunoscută de egipteni sub numele de "Siriath", care ar corespunde cu Marea Neagră. În zona unde este localizată Insula Şerpilor, arheologi ruşi au descoperit ruine subacvatice, pe care le atribuie atlanţilor. Ei susţin că Insula Şerpilor este ultima rămăşiţă a Atlantidei, şi că în trecutul îndepărtat, locuitorii insulei purtau numele de "Blajini" sau "Preafericiţi" (grecii le spuneau "makaron", "fericiţi") şi erau văzuţi ca fiind descendenţii atlanţilor. În plus, unele studii istorice menţionează că, în perioada de decădere, atlanţii practicau ritualuri de sacrificiu uman, practicate mai târziu şi de geto-daci.
